Pagina 7
LITERATURÃ Romanul generaþiei sale? Ioana TÃTÃRUªANU Romanul Denisei ªtefan La fel ca mine (Editura Polirom, 2024) mizeazã pe o mãrturie durã a zbuciumului Tinei, o tînãrã bisexualã, ºi al grupului sãu de prieteni nevoiþi sã trãiascã, sã munceascã ºi sã-ºi consume tumulturile în miezul prejudecãþilor homofobe ºi al inechitãþilor care compun, pentru sensibilitatea personajelor principale, peisajul societãþii româneºti. Tina tocmai ºi-a pierdut jobul într-o corporaþie timiºoreanã ºi, ca urmare, alunecã în malaxorul dependenþei de substanþe, captivã într-o relaþie cu Vlad, un bãrbat ce pare sã o iubeascã, dar cãruia Tina nu-i poate rãspunde prin acelaºi tip de implicare emoþionalã; în schimb, e acaparatã de dileme privitoare la propria sexualitate, de un trecut presãrat cu traume ºi de relaþia deficitarã cu pãrinþii.
Totuºi, reuºita romanului t s t Denisei ªtefan e altoirea, f y tot mai evidentã pe mãsurã ce crizele eroinei se acutizeazã, a unei voci narative care înfãþiºeazã 9 f dispersia logicã', emoþionalã si discursivã f f provocatã de abuzul de substanþe>, construind o perspectivã halucinatorie care blureazã graniþele dintre monologul interior si cel exterior, dintre f 7 reflecþie ºi dialog> accentuînd într-un cadru cu note atroce tragicul rãtãcirilor Tinei.
Dupã o relaþie încheiatã brutal cu fosta sa iubitã, Fio, pãdurea de nesiguranþe ºi, în general, instabilitatea psihicã a Tinei înfloresc în episoade maniaco-psihotice, o despãrþire abruptã de Vlad motivatã prin nevoia de libertate, un tratament îndoielnic al prietenilor ºi adîncire în narcotice ºi alcool. Prietenia cu Andreea, profesoarã de englezã, este umbra stabilitãþii mereu sfîºiate a Tinei, alãturi de pofta pentru literaturã ºi muzicã. însã, cum anxietatea ºi durerea sînt servite la tot pasul în roman, revenirea din Bucureºti la Timiºoara a lui Fio ºi întîlnirea întîmplãtoare cu ea ºi noua ei iubitã, Kris, acþioneazã ca un trigger pentru Tina, iar tãvãlugul e înºelãtor potolit de apariþia Ninei, cu care începe o relaþie. însã descoperã curînd cã aceasta o înºalã, iar finalul romanului înfãþiºeazã o Tina care cere, în cele din urmã, ajutorul terapeuþilor ºi conchide cã absurditatea vieþii trebuie trãitã ca atare, cã trecutul nu poate fi retrãit ori corectat fiindcã... 'totul se terminã în suferinþã'.
Sigur cã orice astfel de redare a tramei e schematicã ºi, prin urmare, reducþionistã, însã nici reuºita romanului Denisei ªtefan nu stã, din pãcate, în voleuri de subtilitate. Deºi responsabilizat sã preia, stilistic, argoul generaþiei pe care o reprezintã, naratorul cade suspect de des în naivitãþi emfatice ºi ºarje ba romanþioase, ba neverosimile ori doar nenaturale pentru dialogul ºi atmosfera din preajma unor tineri adulþi educaþi, aflaþi în jurul vîrstei de 30 de ani - 'discursuri sociale' (atunci cînd e descrisã, într-un dialog, conversaþia de la o masã vecinã, dintr-un bar), 'clapele se lãþeau sub degetele lui aºa cum ar fi fãcut-o orice femeie', 'autostrada gîndurilor', 'neutralitate de jeleu' sînt numai cîteva exemple care ilustreazã incongruenþa stilisticã a cãrþii. Nici cele cîteva greºeli de limbã nu pot fi puse pe seama unui miraj al stîngãciei argoului tineresc. De pildã, cînd Tina îi povesteºte lui Vlad despre dinamicile toxice de la fostul ei loc de muncã, normele în uz ale verbului a complãcea sînt stîlcite: 'Asta înseamnã cã lucrezi fix atît cit trebuie, nici un minut, nici o cifrã mai mult. Ceea ce nu complace pe nimeni de sus'. Greºeala se repetã ceva mai încolo în roman. în fapt, astfel de iteraþii mai degrabã flagrante nu fac decît sã aminteascã de îngrijorarea privitoare la prezenþa ºi rolul, la firul ierbii, ale corectorului, redactorului ºi editorului de carte în România, instanþe care funcþioneazã, adesea, în variaþie liberã, în aceeaºi categorie de erori se aflã multiplele repuneri în temã privitoare la personaje care par sã-i lãmureascã din cînd în cînd cititorului, prin refamiliarizare, între paranteze, cine sînt ºi în ce relaþii se aflã personajele la care se face referire.
Totuºi, reuºita romanului Denisei ªtefan e altoirea, tot mai evidentã pe mãsurã ce crizele eroinei se acutizeazã, a unei voci narative care înfãþiºeazã dispersia logicã, emoþionalã ºi discursivã provocatã de abuzul de substanþe, construind o perspectivã halucinatorie, care blureazã graniþele dintre monologul interior ºi cel exterior, dintre reflecþie ºi dialog, accentuînd într-un cadru cu note atroce tragicul rãtãcirilor Tinei. Numai cã aceastã poziþie ºi voce se lãmuresc abia cãtre finalul romanului, odatã ce tentaþia intervenþiilor conþinute în funcþia naratorului de interpretare (mînuitã, aici, nedibaci) lasã loc simplei desfãºurãri a evenimentelor, frãmîntãrilor, dar ºi, grãitor pentru romanul Denisei ªtefan, inserþiilor de trimiteri literare, muzicale ori cinematografice dintre cele mai eclectice. De la Dante, trecînd prin Virginia Woolf ºi ajungînd la Dua Lipa (sau invers), buchetul de preferinþe artistice al Tinei dã seama nu doar despre identitatea sa scindatã (faptul cã e autoarea unui roman e un aspect al biografiei sale pe care îl fereºte de lume), ci ºi despre spiritul generaþiei sale, care stîrpeºte manifestãrile elitismului zuruitor, prejudecãþile ºi formele mocnite de discriminare.
Romanul cu iz apocaliptic pe care ºi-l doreºte dat uitãrii, Pajiºti ascunse, e semnul cã personalitatea Tinei nu oboseºte, în pofida presiunilor economice ºi sociale, sã-ºi hrãneascã morbul pasionatului de literaturã ºi sã nu abandoneze complet niciodatã dorinþa de a reveni la scris. Avîntul ºi-l aflã, de fapt, tocmai în propriul calvar, pe care îl priveºte aproape ombilical (de aici, emfaticul neavenit) legat de societatea româneascã ºi de neajunsurile acesteia. Comentariile sociale ºi politice (vezi trimiterile la greve, deciziile Statului român privitoare la parteneriatul civil) sînt redate, de aceea, printr-o afectare adesea incoerentã stilistic, atitudine care cunoaºte, drept completare, efuziunea ºi revolta, dar e complet incompatibilã cu, sã spunem, discursul ºi reflecþiile personajului pe marginea literaturii. Iar funda absurditãþii vieþii, concluzia existenþialã a Tinei ºi a romanului, pare mai degrabã o consemnare ºablonardã deopotrivã pentru personalitatea ºi cãutãrile tinerei, dar ºi pentru evidentele intenþii de construcþie ale autoarei, care pedaleazã între stilul gonzo (unde Denisa ªtefan reuºeºte prin patina umorului crud, a poantei brute popularizate mai ales de stilul lui Hunter S. Thompson), experimente cu limbajuj ºi putinþele literaturii detectabile la William Burroughs sau, în literatura de la noi, la George Vasilievici; deºi, în privinþa tratãrii tensiunii generaþionale, Denisa ªtefan îi seamãnã lui Douglas Coupland din Generation X: Tales for an Acclerated Culture, tradusã ºi la noi de Cristian lonescuîn Colecþia 'Raftul Denisei'.
Tot în siajul literaturii care lucreazã cu imaginarul narcotic, autoarea stãpîneºte efectul schimbãrii de perspectivã - o petrecere încheiatã nefast, povestitã, mai întîi, cu accent pe experienþa Tinei, cînd aceasta izbucneºte într-un episod maniacal, e reluatã apoi din perspectiva lui Cris (grafia numelui sãu e schimbatã acum, semnalizînd subtil modificarea de unghi) ºi a lui Fio, gazdele petrecerii, luminînd derapajele ºi excesele eroinei printro revenire lentã, atent strunitã, asupra desfãºurãrii bairamului.
Existã ºi recuperãri suav-nostalgice ale trecutului Tinei în roman, dintre care îl selectez pe cel mai reuºit: Tina îºi aminteºte o searã petrecutã alãturi de fosta ei iubitã, cînd Crina, o mãtuºã, ar fi numit o constelaþie zãritã pe cer Salomeea ºi ar fi personificat-o, apoi, într-o femeie nenorocitã de soþ, cu trei copii, care gãseºte o lampã magicã în gunoi. Din lampã izvorãºte ca prin minune hranã, astfel cã Denisa ªTEFAN La fel ca mine Colecþia 'Ego. Prozã', Editura Polirom, Iaºi, 2024, 248 p.
Salomeea reuºeºte sã-ºi creascã, singurã, copiii. Tina îi povesteºte amintirea prietenei sale Andreea, ale cãrei rãspunsuri vag indiferente, sastisite dau de înþeles cã amintirile cu sirop nu sînt pe gustul lor, din filmul lor, reacþii care au efect de semn invers asupra amintirii, transformînd-o într-o inserþie încadratã deficitar în dialog.
Romanul Denisei ªtefan face paºi viguroºi, chiar dacã neºlefuiþi, spre ceea ce proza româneascã aºteaptã, cred, deja de cîþiva ani: un roman al generaþiei nãscute dupã 1990._ InfoCult Cu ocazia Zilei Internaþionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, marcatã anual în data de 27 ianuarie, Institutul Cultural Român din New York a organizat în 31 ianuarie 2025, în premierã absolutã, primul spectacol dupã romanul autobiografic întoarcerea huliganului de Norman Manea, una dintre marile conºtiinþe morale ale secolului XX, supravieþuitor al Holocaustului. Conceputã sub formã de teatru-atelier, montarea a fost prezentatã chiar în sala Institutului Cultural Român de la New York ce poartã numele celebrului scriitor.
Adaptat pentru scenã de cunoscuta scriitoare ºi dramaturgã românoamericanã Saviana Stãnescu, în regia lui Edward Einhorn, spectacolul are o distribuþie din care fac parte, deopotrivã, actori româno-americani ºi americani: Vas Eli, Grant Neale, Alyssa Simon, Katarina Vizina, Max Wolkowitz, Maxwell Zener, Yelena Shmulenson. Dramatizarea, realizatã de Saviana Stãnescu, una dintre cele mai active promotoare ale teatrului românesc pe scena americanã, a beneficiat de consultanþa artisticã oferitã de John Clinton Eisner, iniþiator al unor proiecte emblematice pentru teatrul american, precum Peacedale Global Arts sau The Lark.
întoarcerea huliganului, apãrut simultan în România ºi Statele Unite, în 2003, reprezintã portretul tulburãtor al marelui scriitor Norman Manea, un roman autobiografic mult aºteptat, în care scriitorul rememoreazã anii copilãriei petrecute în România interbelicã, deportarea în Transnistria în 1941, revenirea din lagãr, studiile ºi scrierile din anii ce au urmat pînã la exilul sãu forþat din 1986, precum ºi anii petrecuþi mai apoi în Germania ºi S.U.A. pînã la prima sa revenire acasã un deceniu mai tîrziu, în 1997. întoarcerea huliganului este o mãrturie profund emoþionantã despre teama scriitorului de a-ºi pierde limba maternã ºi adevãrata sa patrie. Scrisã cu eleganþa ce l-a caracterizat întotdeauna pe eruditul Norman Manea ºi conceputã cu mare atenþie ºi fineþe, întoarcerea huliganului este povestea unui scriitor preocupat mai degrabã de eticã ºi esteticã decît de politicã, un om al literelor consumat de întrebãrile legate de singurãtate ºi solidaritate. întoarcerea huliganului a fost tradus în cincisprezece limbi ºi a primit numeroase distincþii, printre care Premiul Napoli in 2004, Premiul Medicis Etrangerîn 2006 ºi Premiul Nelly Sachs Preis în 2011__ Norman Manea, copil nr. 1241 (981) 29 ianuarie - 4 februarie 2025 OBSERVATOR CULTURAL _